"Poruncește-i sufletului să respire, a obosit de atât suspin înăbușit!

Chiar și atunci când pare că se sufocă de atâta durere neîmpărtășită, tu, ajută-l să spere. Spune-i inimii că există speranță, și ajută-te, înțelegând necesitatea cooperării dintre voi; dintre tine, sufletul tău și Dumnezeu.

Există minuni! O da! Există minuni!

Nu rămâne rigidă în așteptarea lor, stând cu mâinile în sân! Așteptarea nu garantează minuni! Nu continua să forțezi nota, în stil propriu, perpetuându-ți durerea, caută alte soluții!

Dumnezeu face minuni, însă ne-a dat favoarea să fim parte din tabloul propriilor minuni, cooperând cu El la înfăptuirea lor.

Și știi ceva? Schimbarea personală este minunea minunilor!"

Așa îi vorbeam sufletului meu îndurerat, în urmă cu ani buni, când părea peste puteri să mai pot "căra" propria durere, din care, în mare parte, fără să conștientizez, mi-o produceam singură.

⁃ Pe tine ce te doare cel mai tare în acest moment al vieții?

De cele mai multe ori, zbaterile omului au de-a face cu ceea ce NU poate schimba, iar aceste zbateri îi produc o durere lăuntrică sfâșietoare. Preocuparea acestor oameni suferinzi, este "de ce-ul" din spatele acțiunii apropiaților; persoanei iubite, soț, soție, frate, coleg, copil.

Ori, la drept vorbind, de ce face ori nu face, celălalt anumite lucruri și nu altele, necesită evaluarea atentă a unui psihoterapeut competent, nicidecum "analiza" la rece a partenerului (ei) a căror judecăți pot fi fără îndoială pripite.

Adevărul e că "cel mai bun expert" în interpretări este omul preocupat, în mod obsesiv, de schimbare.

Preocuparea acestei categorii de oameni nu e schimbarea de sine, inima ni se îmbolnăvește deoarece nu putem schimba anumite "disfuncționalități" în viața altora. Pare că vorbim să ne aflăm în treabă, însă aceasta e realitatea în care mulți trăim.

"Cauza durerii, ca și a bucuriei, nu are ca singură sursă numai realitatea palpabilă, ci si cugetarea; aceasta, la rândul ei, ne creează necazuri infinit superioare", spunea Arthur Schopenhauer.

⁃ De ce ne dorim atât de mult să îi schimbăm pe alții?

Deseori, credem în mod eronat, că schimbarea celorlalți, ne va face un bine incomensurabil nouă, relației noastre, anturajului nostru. Cu alte cuvinte, urmărim propriul bine când ne dorim să-i schimbăm pe alții.

Mai mult, să presupunem că paradoxal, schimbarea celuilalt se produce. Știți ce se întâmplă în aceste condiții? Ai ghicit! Aproape nimic! Deoarece schimbarea celuilalt nu ne mai satisface, pentru că nu s-a petrecut la momentul pe care noi l-am socotit potrivit, pare că schimbarea acestuia trece neobservată.

⁃ Și totuși ce mă fac când mă doare atât de tare propria neputință?

Help yourself, cum zice americanul! Servește-te! Ajută-te singur!

Am obiceiul să mă observ îndeaproape, fiind un bun autodidact, dar în egală măsură un bun autocritic. Observ atent propriile-mi tipare comportamentale, formate pe baza convingerilor și credințelor mele. Mulți ani, convinsă fiind că sunt chemată să salvez omenirea, 😃 mi-am propus să încep "proiectul" salvându-mi propriul soț.

El nu avea nevoie de salvarea mea, nici nu mi-a cerut vreodată să "îl ajut" în acest fel, nu acesta era rolul meu în relație, însă cea care avea nevoie să-și exercite acest rol, am fost eu.

Preocupată până peste măsură de viața lui spirituală (primii ani ai căsniciei, începătoarele știu ce zic) apoi de cea profesională iar mai apoi cea personală, (aiurea ordine, dar la mine așa s-a manifestat "sindromul" 😃) căutam mereu să îmi iau în serios "responsabilitatea".

După câțiva ani de luptă cu mine, cu frustrările nereușitelor, după ce suferința produsă de lipsa rezultatelor muncii mele, m-a epuizat emoțional, am pus armele jos.

Nu, nu am "dezertat" din relație, ci am învățat să renunț la rolul de salvator, deoarece, propria durere m-a ajutat să înțeleg că persoana pe care pot și merită să o schimb pe lumea asta, sunt doar eu.

Ioan Gyuri Pascu avea o vorba:

"Durerea este scoica în care se șlefuiește înțelepciunea."

Nouă femeilor, ne curge parcă prin vene responsabilitatea propriului cămin. Iar în înțelegerea multora dintre noi, a fi "ajutor potrivit" pentru partener înseamnă a-l ajuta să se schimbe. Nimic mai greșit!

Ei, lucrul acesta îl urăsc bărbații cel mai mult, dorința femeii de a-l transforma după "chipul și propria ei asemănare"😃

⁃ Ce nevoi poate împlini dorința de a salva pe alții?

Una din nevoile principale pe care "salvarea" altora o poate împlini în noi este nevoia proprie de validare, de valorizare.

Ai tendința să crezi că dacă salvezi pe cineva ești de fapt altruist.

Ei bine, tocmai acest altruism de care dăm dovadă, poate fi o mască care în multe cazuri poate ascunde, propriul egoism, dorința de a ne fi nouă bine.

În altă ordine de idei, nevoia de control poate satisface foamea de putere personală, care tinde să umple un gol emoțional, creionând în fața propriilor ochi o imagine de sine falsă, cea a "neprihănitului" - omul fără greș care îi salvează pe alții din greșelile proprii.

⁃ Cum poți schimba acest tipar?

De dorit e să schimbăm felul în care ne raportăm la ceilalți. Dar pentru a schimba felul în care ne raportăm la ceilalți, trebuie să schimbăm felul în care ne raportăm la propria persoană, nu-i așa?

Smerenia mă poate ajuta să îmi observ tiparul comportamental, iar înțelegerea corectă a rolului personal în relație, (indiferent de felul ei) mă va susține în schimbarea personală.

Deși, pentru început poate fi un exercițiu de intenție destul de dificil, cu dese nereușite, în măsura în care ești hotărât să te schimbi, și perseverezi - nu mai dai directive, nu mai critici, nu mai bagi de vină, renunți la nemulțumire, înveți să îți exprimi nevoile, dorințele ori emoțiile - o să observi cât bine îți faci ție personal și cât plus aduci relație tale conjugale, relației cu echipa ta, cu colegii.

Înțelegerea proastă sau corectă a propriului rol în relații va determina maniera în care te porți.

Pentru a nu confunda iubirea cu controlul, observă-ți atent propriul rol, apoi corectează-l.

"Salvarea" nimănui nu este posibilă fără iubire! Iar iubirea salvează prin ea însăși.

Iubiți-vă mult!